HomeCârcoteli sportiveColtul istoriei › O poveste sub ochii nostri

O poveste sub ochii nostri

Sportul e o parte importanta din viata mea, o bucata uneori prea mare fiind ocupata cu fotbal si handbal, chiar si baschet din cand in cand. Ca nu mai practic regulat nimic e partea a doua, dar nu-mi dau seama ce m-ar putea convinge sa renunt definitiv la ceea ce inseamna sa fiu fanul unei echipe si suporterul nationalei – fie ea de fotbal, handbal, rugby si asa mai departe. Da, am renuntat la a mai juca la pariuri, desi rata de castig era destul de mare in ultima perioada, dar n-am sa ma opresc din frecventarea Stanley Bet prea curand. Adica voi merge cu prietenii si ma voi bucura la golurile date de cormorani la fel cum ma voi bucura cand Alex sau Vlad vor avea bilete castigatoare. Peste toate, plasmele alea cu meciuri din Premier League, compania prietenilor si fotoliul ala rosu si comod sunt adevaratele motive pentru care in zilele cu meciuri voi fi acolo.

Cine nu stie deja, poate e cazul sa vada – eu mi-s fan Liverpool de multa, multa vreme. Culmea culmilor, primul meci de fotbal pe care l-am vazut cred ca a fost prin 2000 si ceva: o inregistrare a meciului Liverpool – Blackburn. O inregistrare tare veche, din fix 29 noiembrie 1998. Stie cineva ce s-a intamplat atunci? Daca nu, va spun eu: a debutat unul din cei mai emotionati fotbalisti pe care i-am vazut in viata mea – Steven Gerrard. Eram mic pe vremea aia, dar doamne, m-a impresionat efortul depus de cel ce avea sa devina legenda vie de pe Anfield Road si capitanul echipei. Tot cam pe atunci m-am apucat si eu sa dau cu piciorul in minge, impresionat de daruirea lui Gerrard.

Prin 2004 am inceput sa urmaresc etapa de etapa meciurile din Premier League. Cand si pe unde apucam, trebuia sa vad meciuri din Anglia. Am iubit si inca iubesc atmosfera creata la un meci, iar atunci cand credeam ca le-am vazut pe toate in materie de dragoste pentru club apare cate o miscare a fanilor – le spun pe cele vesele, alea triste alta data: cum a fost convins Gerrard sa nu plece la Chelsea (stiti probabil povestea cu fanul si tricoul in flacari) si fanii lui Porthsmouth deszapezind gazonul de pe Fratton Park (da, erau loviti serios de criza, nu aveau nici macar destui jucatori).

Indiferent de performante am fost alaturi de manageri. M-a deranjat rau cand Houllier a lipsit de pe banca cormoranilor, m-a deranjat si mai tare cand Benitez a fost acuzat de incompetenta si ca a distrus o echipa, la fel m-a suparat sa-l vad pe Hodgson nereusind sa aduca echipa pe un parcurs decent. Cand toti au spus ca Dalglish a terminat orice legatura cu fotbalul in ’98 m-am simtit complet in plus. Ce daca omul asta a stat departe de antrenorat aproape un deceniu? Si doamne de nu ma bucura sa-l vad reusind sa-i plesneasca peste fata pe expertii in fotbal.

Povestea e despre Dalglish. King Kenny nu e doar un antrenor, e un maestru. Atunci cand iti depui si sufletul pentru club, atunci te transformi intr-un maestru. El a fost acolo pentru Liverpool in toata perioada asta, l-a sustinut pe Benitez, l-a incurajat pe Hodgson. A coborat de acolo, de sus, unde era o statuie care nu mai avea nimic de dovedit, in teren, sa-si salveze echipa. Al dracu daca nu are si succes omul asta.

I-a plecat Torres. Nicio problema a zis, nu e niciun jucator mai important decat echipa. I s-a spus sa rezolve problema cu atacantii – avea unul singur, a bagat fix niciun atacant pe teren si a castigat 4 din 4 meciuri. Daca s-ar fi pus problema lipsei suporterilor, categoric Dalglish umplea din nou stadionul. Refuz sa vorbesc despre conferintele lui, dar va invit sa vedeti cat bun simt are King Kenny si cat de relaxat trateaza probleme de natura fotbalistica.

Sotia lui spunea ca s-a culcat cu un om normal si s-a trezit alaturi de managerul lui Liverpool. Si nu putea fi mai mandra si mai fericita pentru el. Aproape 10 ani n-a antrenat, dar in perioada asta el nu a dormit, a lucrat pentru a deveni un antrenor mai bun. Liverpool era intr-o groapa imensa, chiar intr-un put , la inceputul anului. L-a dat pe Torres la Chelsea apoi a batut londonezii chiar pe Stamford Bridge. Hoinaru (care in momentul asta vorbeste pe Radio Lynx) spunea ca nu-si aminteste cand au castigat cormoranii ultimul meci. Banuiesc ca acum si el e putin mai fericit.

Eu raman fan Liverpool indiferent de situatie. Cu Kenny, fara Kenny, cu Gerrard sau fara Carragher, eu sunt cormoran pentru multa vreme de acum inainte. Cu ei totul e mai bine, mai frumos, iar daca l-as avea pe Dalglish antrenor la Cupa Sport Meet sunt sigur ca am bate orice.

Social Share Counters

1 Comments.[ Leave a comment ]

  1. Scrise pe la altii #1 | Marius Balaban

    […] Despre King Kenny, Gerrard si de unde vine pasiunea asta a mea pentru fotbal. Oarecum evident, pe sportcaffe. […]

Leave a Comment

NOTE - You can use these HTML tags and attributes:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>