HomeCârcoteli sportiveColtul istoriei › Fotbalul şi eu (I)

Fotbalul şi eu (I)

Mitul ghetelor de fotbal

Ce am să vă povestesc acum este un moment deosebit de jenant pentru mine, dar un moment comic pentru alţii. Catastrofal de comic dacă stai bine şi te gândeşti. Nu ştiu cum să vă spun, dar ca să vă arăt cât ţin eu la cititorii Sportcaffe am s-o fac şi pe asta, cu toată ruşinea care o să mă cuprindă pe parcursul editării acestui text.

Contrar tuturor aşteptărilor am aplicat pentru un post de jucător de fotbal într-o echipă oarecare din Cluj. Pe la 13-14 ani, atât aveam pe vremea când am încercat să încep fotbalul profesionist, m-am pregătit temeinic de jocul şcoală pe care trebuia să-l dea toţi care vroiau să intre în echipă urmăriţi, evident, de antrenorul echipei. Într-o zi, nu mai ştiu ce anotimp era, ne-am îndreptat spre baza sportivă unde aveam să dăm proba (eu şi încă nişte tovarăşi). Eram mai pregătiţi ca niciodată şi nici nu ne gândeam să nu fim luaţi în echipă. Fiecare avea postul lui pe care vroia să joace (unul – portar, altul – mijlocaş şi eu – atacant). Ne-am stabilit de acasă care pe unde joacă.

Ajungem la teren ca să constatăm că selecţia de acolo e doar pentru o generaţie anume. Doar unul dintre noi putea să joace fiind din categoria respectivă de vârstă, noi trebuia să admirăm de pe margine fiindcă eram mai mari cu un an pentru categoria respectivă. Şi am stat şi am admirat, timp în care pe al nostru l-a luat în echipă pentru un gol care doar o dată în viaţă îţi iese la miuţă, de la mijlocul terenului.

Noi în schimb începeam să ne gândim să ne încheiem cariera de dinainte să înceapă, convinşi fiind că nu mai aveam nicio şansă să demonstrăm ce putem. Dar, când ne-a fost lumea mai dragă, din pură întâmplare, am dat peste antrenorul de la secţia noastră de vârstă. Şi nu cred că ne chema să dăm o probă dacă nu mă recunoştea pe mine (da, pe mine) fiind fiul fostului jucător de la “U”, Manu. Bun, aşa, autografele după publicitate. Ne prezentăm, mai schimbăm câteva vorbe, ne întreabă dacă ne place fotbalul, chestii din astea. Nu detaliem acuma întreaga discuţie pentru că urmează partea cea mai amuzantă. Înainte să plece în treaba lui, ne cheamă să dăm o probă cu echipa lui.

– Haideţi mâine la terenurile de la IRA din Gheorgheni, să vă văd un pic la treabă.
– Să vă aduceţi şi echipamentul cu voi fiindcă veţi juca câteva minute. Noi mâine avem meci cu “o echipă”, dar vă las să jucaţi câteva minute să vă obişnuiţi cu terenul.
– Şi echipamentul cum să fie, zic io, foarte nedumerit? Pentru că la vârsta aia şi în vremurile alea eu ştiam că echipamentul de fotbal se rezumă la un tricou uzat numa’ bun de purtat prin casă şi nişte tenişi cu 50.000 de lei vechi din piaţă. Ăsta-mi era echipamentul de fotbal.
– Păi, short, tricou, jambiere, apărători, ghete de fotbal…
– Ghete de iarnă, întreb eu? Pentru că singura dată când foloseam cuvântul ghete afară erau câteva grade sub zero. Şi nici n-am auzit de vreo combinaţie de cuvinte care să includă ghete şi fotbal. Deci se înţelege de unde şi nedumerirea mea.
– Nu, de fotbal… zice antrenorul, care era mai mai să se prăbuşească pe jos de râs.
– Bine, ne vedem mâine atunci.
– Ok, vă aştept. Salut!

Am făcut şi eu o greşeală minoră pe care nu o voi uita toată viaţă. Când o s-o povestesc nepoţilor o să fac în aşa fel încât să nu dau nume, că cine ştie unde vom ajunge cu tehnologia şi oi ajunge în toată lumea cu povestea mea. Păţăşti!

Despre cum am înconjurat jumătate din oraş ca să ajungem la meciul meciurilor în episodul următor.

Social Share Counters

Leave a Comment

NOTE - You can use these HTML tags and attributes:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>