După ce am asistat la invazia de petro-dolari şi şeici în “sportul rege”, chinezii par şi ei tot mai interesaţi de fotbal, în special cel european şi brazilian. În ultimele zile s-a tot discutat de formaţia Guangzhou Evergrande, care din câte se pare s-a orientat spre Europa pentru a-şi crea o echipă imbatabilă. După ce l-au achiziţionat pe cel mai bun atacant de la Borussia Dortmund şi marcator din Bundesliga, Lucas Barios, chinezii şi-au adus şi un antrenor pe măsură, cu nume: Marcelo Lippi, fostul antrenor al formaţiei Juventus, Inter Milano şi Squadrei-Azzura. Italianul în vârstă de 64 de ani a semnat un contract valabil până în luna noiembrie 2014 şi anunţă că va aduce conceptul italian în fotbalul chinez.

Guangzhou joacă în prima ligă chineză pe o arenă de ~58.000 de locuri şi este considerată cea mai bună formaţie din China la ora actuală. A câştigat titlul în Super-Liga anul trecut (2011) şi a terminat campionatul pe prima poziţie în League One cu un an în urmă (2010). În 2012 sunt lideri după 10 etape jucate, acumulând 22p.

Din lotul lui Evergrande mai fac parte şi brazilienii Paulão, Cléo, Muriqui, dar şi argentinianul Dario Conca (29 ani). acesta fiind la un moment dat cel mai bine plătit jucător de fotbal din lume, cu peste 12 milioane de euro anual.

În Super-Liga chineză evoluează şi românul Cristian Dănălache, care ocupă primul loc în topul marcatorilor, cu 7 goluri. Acesta evoluează pentru Jiangsu Sainty (3).

Ar fi cazul să ne îndreptăm puţin atenţia pe viitor şi spre fotbalul chinez fiindcă sunt sigur că vom mai auzi multe în această vară despre ei. Având în vedere că la ora actuală China este considerată puterea mondială, să nu ne mirăm dacă în viitor fotbalul chinez va deveni unul dintre cele mai puternice campionate din lume, un important pol al fotbalului mondial.

credit foto: goal.com

Răspunsul meu este afirmativ. Se câştigă destul de bine, la început nu ajungi chiar la sume din care să-ţi permiţi să te întreţii şi să trăieşti decent, dar dacă eşti perseverent şi joci cu cap, poţi ajunge să-ţi rotunjeşti serios veniturile. Desigur, înainte de a te arunca în minunata lume a poker-ului, trebuie să ştii că fără cunoştinţe minime despre joc şi fără să cunoşti regulile de bază ale texas-hold-em-ului, nu faci nimic. Să joci poker online e ca şi cum te-ai arunca într-un ocean fix în mijlocul a câteva sute de rechini flămânzi. Dacă eşti un peştişor mic, nici nu apuci să clipeşti de două ori ca ai si ajuns felul principal pentru un astfel de prădător marin. Aşa să vă imaginaţi: jucătorii de poker cu state vechi sunt ca şi rechinii, sunt nişte prădători care abia aşteaptă să prindă câte un fish/noob/începător pentru a-l devora, a se înţelege, ai lua toţi banii.

Să presupunem că intri cu 5$ la o masă de hold-em NL (No-Limit). Dacă eşti începător şi nu te poţi controla îi vei pierde în câteva minute, pentru că vei fi tentat să joci fiecare mână, să plusezi atunci când ai o mână slabă, iar adversarul tău e foarte probabil să aibă una puternică, să dai fold cu o mână puternică ş.a.m.d. Când joci poker online este foarte important să înveţi să te controlezi. Eu am pierdut mulţi bani tocmai din această cauză, pentru că jucam haotic, până când m-am dezmeticit, am mai învăţat şi am început să joc prudent, pragmatic şi calm. Auto-controlul e un factor esenţial atunci când vrei să joci orice joc care presupune folosirea minţii, iar pokerul nu face abstracţie de la această regulă. Anumiţi jucători profesionişti ziceau că aici e vorba de 70% ştiinţă şi doar 30% noroc. Sau o fi invers?

De asemenea, răbdarea şi calmul sunt două lucruri pe care trebuie să le iei în seamă ca jucător de poker, mai ales atunci când joci pe bani reali. Nervozitatea şi oboseala sunt doi factori negativi care îţi aduc numai pierderi, din punctul meu de vedere, al unui jucător amator de hold-em.

Întotdeauna l-am privit cu admiraţie pe acest mare domn al fotbalului, Pippo Inzaghi, şi mă bucur că am avut prilejul să-l văd jucând, chiar dacă doar la televizor, din păcate. La 38 ani încă se mai schimbă în vestiarul “Rossonerilor” şi continuă să joace cu aceeaşi vigoare ca la douăzeci şi ceva de ani, chiar dacă mai mult pe final de meci, dar când intră le face viaţa un calvar fundaşilor adverşi, în ciuda faptului că firele albe sunt tot mai vizibile. Nu mai poate să alerge cum o făcea o dată, nu-i mai intră golurile ca altădată, dar el continuă să joace şi să se bată pentru orice minge cu adversari care de multe ori i-ar putea fi nepoţi. De la o vreme însă gândurile de retragere nu-i dau pace. Neobositul Inzaghi a obosit şi el, nu-l mai ţin picioarele şi are de gând să pună ghetele în cui definitiv. Nu cred că va mai prinde un nou sezon în tricoul clubului său de suflet, AC Milan, cu care a cunoscut cele mai mari succese, dar are asigurat, alături de un alt jucător legendar, Raul Gonzales, un loc în top 10 al fotbaliştilor care au marcat fotbalul de după ’90.

Vechea gardă a Milanului se desparte! Alături de Inzaghi, alţi 4 domni ai fotbalului sunt cu gândul la despărţirea de clubul pentru care au trudit ani buni: Nesta, Gattuso, Seedorf sau Zambrotta – legendele care au devenit emblemele echipei, făcând parte din istoria ultimilor zece ani a milanezilor, fără să-l luăm în calcul pe Zambrotta, care a venit la Milan în 2008.

După ani întregi în care au jucat împreună, au ajuns să-şi cunoască unul altuia mişcările, a venit momentul să o apuce fiecare pe drumul lui. Nu ştiu câţi vor mai rămâne şi din sezonul viitor pe San Siro dintre aceştia, dar ştiu sigur că vor lăsa un mare gol în echipă dacă vor pleca, un gol greu de umplut. Îmi place să cred că toţi aceşti ani în care au jucat împreună înseamnă mai mult decât simplul fapt că au fost coechipieri, ci s-a legat o prietenie solidă între ei.

Pentru AC Milan trebuie să vină o schimbare radicală de echipă, o reconstrucţie generală şi sper ca din sezonul viitor să întinerească mai mult, fiindcă, oricât de mult i-am aprecia pe aceşti jucători uluitori, e greu să faci faţă la un asemenea nivel când media de vârstă a echipei bate undeva la 30+ ani. Contează foarte mult şi experienţa, dar tinereţea şi vigoarea dau un suflu nou echipei. Pofta de performanţă şi trofee la nivel european obligă conducerea clubului să schimbe strategia. Milan a fost întotdeauna recunoscută ca o echipă experimentată şi îmbătrânită. Oare îi vom prinde pe “rossoneri” cu media de vârstă 25 ani?

credit foto: socceranchor.com

Gimnastica românească a renăscut, ajungând din nou acolo unde-i este locul, pe podium – la Campionatul European de la Bruxelles. Fetele noastre au strâns 3 medalii de aur şi 2 de argint ieri, medalii care ne dau motive să sperăm într-o clasare pe podium la Jocurile Olimpice de la Londra din iunie. Meritele pentru această performanţă le au, evident, tandemul Mariana Bitang – Octavian Bellu, care de când au revenit la carma lotului de gimnastică al României, sportivele noastre sunt mult mai bine pregătite şi determinate. Jos palaria pentru evolutia lor si le dorim succes la JO 2012!

O noua stea s-a nascut in gimnastica: numele ei este Larisa Iordache (15 ani), a carei evolutie a fost excelenta atat la sol cat si la barna, aproape fara greseala si cu un exercitiu perfect. Catalina si Larisa – experienta si tineretea lotului – au pus Romania din nou pe harta gimnasticii.

Senioare

Sandra Izbaşa – Locul 1 la sărituri (AUR) – 14.883

Cătălina Ponor – Locul 1 la bârnă (AUR) – 15.200
Larisa Iordache – Locul 2 la bârnă (ARGINT) – 15.133

Larisa Iordache – Locul 1 la sol (AUR) – 15.233
Cătălina Ponor – Locul 2 la sol (ARGINT) – 14.633

Junioare

Alina Stănilă – ARGINT la sărituri
Andreea Munteanu – ARGINT la bârnă
Silvia Zarzu – ARGINT la sol
Andreea Munteanu – Bronz pe echipe la individual-compus şi sol.

12 medalii adunate, 4 ani au trecut de la ultimul titlu european câştigat pe echipe.

Multumim, fetelor! Suntem mandri de voi.

foto: onlinesport.ro

Abia acum putem spune că s-a inaugurat în mod oficial Arena Naţională, pe 9 mai 2012, cu un meci de povestit nepoţilor seara înainte de culcare. O partidă istorică de care, din păcate, sunt convins că nu vom mai avea ocazia să ne bucurăm prea curând. România a găzduit finala Europa League, care le-a adus la Bucureşti pe Atletico Madrid şi Athletic Bilbao.

Organizarea a fost de excepţie, atât în interiorul stadionului, la nivel sportiv, cât şi în afara lui. Masa mare de spanioli care a luat cu asalt Bucureştiul în ziua meciului a adus României un capital de imagine de care aveam nevoie. După ani întregi în care am îndurat umilinţe peste umilinţe din partea străinilor în presa internaţională, a venit rândul nostru să fim apreciaţi. Aveam nevoie de asta. I-am omenit cu mititei, bere, bucate tradiţionale româneşti, iar prin câmpul lor vizual le-au trecut numai femei frumoase. Sunt sigur că indiferent de rezultatul partidei că suporterii veniţi de departe s-au simţit perfect. Aşa cum spuneam şi la finalul meciului pe facebook, relaţiile României cu Spania sunt foarte bune după acest meci, practic de acum ne avem ca fraţii. Fraţii noştri iberici.

Meciul a fost câştigat de Atletico cu 3-0, graţie unei duble marca Radamel Falcao. Nici nu s-au aşezat bine echipele pe teren că, columbianul a şi luat o acţiune pe cont propriu, a intrat în careu, a driblat tot ce i-a stat în cale şi a înălţat balonul peste portar. 1-0  şi suporterii spanioli erau în delir! Era abia minutul 7. Prima repriză a aparţinut fără doar şi poate formaţiei pregătite de Diego Simeone. Acelaşi Falcao a liniştit apele pe teren în minutul 34 cu un nou gol, 2-0 fiind scorul cu care s-a intrat la vestiare.

În repriza secundă bascii au forţat egalarea, atacând în valuri, dar cu timpul care trecea în defavoarea lor a intervenit crisparea în jocul lor, care a dus, inevitabil, la un nou gol reuşit de Atletico, prin Diego, în minutul 85. Formaţia pregătită de “Nebunul” Bielsa nu a mai păstrat nimic pentru finală. Forma excelentă în care s-au aflat în fazele premergătoare ale competiţiei a dispărut înainte de actul final. Au avut şi ghinion, au ratat câteva ocazii care ar fi putut înclina puţin balanţa meciului, dar chiar şi aşa, partida a fost una antrenantă.

Diego Simeone intră din acest moment în categoria antrenorilor care îmi plac cum abordează un meci şi îl voi urmări pe viitor, alături de el se mai află şi Roberto Di Matteo. A pregătit bine meciul, chiar dacă cei mai mulţi îl dădeau ca victimă sigură în faţa lui Bielsa.

După această finală am rămas cu ideea bine impregnată în minte că România poate face faţă oricând şi la orice oră rigoriilor impuse de UEFA pentru organizarea unui asemenea meci pe splaiurile dâmboviţene.

Ronnie O’Sullivan a demonstrat încă o dată, că dacă vrea poate, englezul reuşind să câştige cel de-al patrulea titlu de campion mondial din cariera, după ce l-a înfrânt pe Ali Carter cu scorul de 18-11.

Adesea văzut ca fiind „oaia neagră” a snooker-ului, O’Sullivan şi-a început cursa spre câştigarea marelui trofeu de la Crucible încheind prima sesiune de joc cu scorul de 5-3, iar pe cea de-a doua cu 10-7.

În acelaşi timp, Ali Carter, jucătorul care a avut de înfruntat nume grele ca Judd Trump, Jamie Jones sau Stephen Maguire pentru a ajunge în marea finală, nu părea să fie deloc în „apele lui”. Lovituri ratate, şanse pierdute şi binecunoscuta şi periculoasa frustrare, l-au facut pe „Căpitan” să intre la cabine fiind condus cu trei puncte peste noapte.

Însă nici ultima zi de confruntări nu s-a dovedit a fi mai bună, O’Sullivan paşind agale până la 14-7, ajutat de break-uri în valoare de 101, 34 şi 54 de puncte.

Deşi Carter a reuşit să câştige următoarele trei frame-uri cu break-uri de 105 şi 53, Ronnie termina sesiunea trei tot în avanataj, la 15-10.

Ultima revenire a gladiatorilor a debutat cu strângerea a 70 de puncte de pe masă (puncte ce au purtat semnătura maestrului Ronnie),  Carter câştigând doar un singur frame, înainte ca totul să se termine graţie seriei de 46 şi 61 înscrisă de O’Sullivan.

În mod ironic, istoria s-a repetat, Ronnie învingându-l în aceleşi circumstanţe pe Carter acum patru ani, dar cu 18-8.

Acum, cu patru titluri de campion mondial în palmares, cu două PTC-uri, un Premier League şi un German Masters câştigate per sezon, ideeile creţe ale lui O’Sullivan de a se retrage din snooker (aşa cum a declarat după semifinala cu Stevens) sunt date uitării, cel puţin pe moment, aşa cum însuşi jucătorul a afirmat după victorie, acum concentrându-se pe savurarea momentului şi bine-meritata-i pauză.

Borussia Dortmund a reuşit în ultimii doi ani să eclipseze mult mai titrata formaţie  germană Bayern Munchen. Două sezoane parcă trase la indigo -  două titluri câştigate consecutiv (2010-2011 şi 2011-2012) şi o echipă foarte bine pregătită de un manager cu o filozofie de joc înclinată atât spre spectacol, cât şi spre tactică şi pragmatism.

De la înfiinţarea ce a avut loc pe 19 decembrie 1909, Borussia a reuşit să câştige de 8 ori campionatul Germaniei, de 2 ori DFB-Pokal (Cupa Germaniei) şi de 4 ori Supercupa. La nivel european, Dortmund are în palmares un singur trofeu UEFA Champions League (1997), Cupa Cupelor UEFA în 1966, de două ori a încheiat Cupa UEFA pe locul 2 (1993, 2002), iar la capitolul Internaţional, Borussia are în palmares Cupa Intercontinentală în 1997, câştigată cu 2-0 în faţa celor de la Cruzeiro.

Scurt istoric

Sătui să mai joace pentru echipa sponsorizată de biserică, Trinity Youth, un grup de tineri au format o nouă echipă de fotbal. Adunaţi la barul lor preferat numit Zum Wildschütz, unde până atunci stăteau la o şuetă ca-ntre bărbaţi discutând despre femei în mare parte. Despre ce altceva ar fi putut să discute când regimul nazist nu le prea permitea să vorbească despre politică şi să înjure guvernul.  Unul dintre ei, mai vocal aşa, sufletul grupului, şi-a lăsat mască prietenii când a aruncat bomba: hai să înfiinţăm un club de fotbal numai al nostru. Toţi ceilalţi s-au uitat miraţi la el crezând că a primit ceva marfă de contrabandă pe furiş din State şi nu a zis la nimeni, dar când au realizat că omul chiar vorbeşte cât se poate de serios au început să analizeze situaţia la cald. Unul dintre ei a întrebat: “Păi şi ce nume îi punem?”. După un gât de bere, un altul a venit cu răspunsul: “Îi zicem Borussia”, după denumirea pe care o partă fabrica de bere din regiune, nume care provine din latinescul Prusia. Acum că nume aveau, jucători aveau, mai trebuia un echipament. Până în 1913 când au trecut la echipamentul caracteristic galben-negru, băieţii jucau în tricouri albastre cu dungi albe, pantaloni scurţi negri şi o eşarfă roşie. Aşa s-a format Borussia Dortmund pe care o cunoaştem cu toţii astăzi – totul a pornit de la o idee a unor prieteni care au îndrăgit prea mult fotbalul.

În 1962, Federaţia Germană de Fotbal (DFB) s-a întâlnit în Dortmund pentru a vota pentru înfiinţarea unei ligi de fotbal profesionist, pe care au denumit-o scurt: Budesliga. Borussia Dortmund şi-a câştigat locul în această nouă competiţie, fiind în primele 16 cele mai bune echipe din întreaga Germanie. Abia din August 1963 s-a început să se joace. Din acest moment lucrurile au început să devină serioase pentru Borussia.

BVB – o echipă mereu prima la toate.

Primul meci din noua competiţie a însemnat şi primul gol reuşit de o echipă în Budesliga. Borussia Dortmund a fost cea care a spart gheaţa într-un meci pierdut ulterior împotriva formaţiei Werder Bremen cu scorul de 3-2. Dortmund a fost pregătită atunci de Friedhelm Konietzka.

Borussia a fost şi prima echipă care a câşţigat Cupa Germaniei (DFB Pokal) – 1965.

Cupa Cupelor UEFA câştigată de BVB în sezonul 1965-1966 a fost primul titlu european câştigat de o echipă germană, după o victorie contra lui Liverpool, scor 2-1 în prelungiri.

Secolul 21

În ciuda faptului că s-a aflat în repetate rânduri aproape de faliment datorită managementului defectuos, clubul a devenit singura echipă tranzacţionată până în prezent pe piaţa de capital germană. A fost la un pas de faliment în 2003 şi 2005, dar s-au redresat la timp tăind salarii şi reducând din cheltuieli.

Templul unde îşi dispută Borussia Dortmund meciurile de pe teren propriu se află în provincia Westfalia şi a purtat denumirea de Westfalenstadion, dar pentru a strânge capital a fost redenumit Signal Iduna Park, după o societate de asigurări locală. Capacitatea stadionului este de 80.552 de locuri şi a fost deschis prima dată publicului pe 2 aprilie 1974. S-a lucrat la el 3 ani de zile, din 1971 până în 1974  şi a fost renovat de 4 ori până acum: 1992, 1995-1999, 2002-2003 şi 2006.

De-a lungul timpului, Dortmund a dat lumii mulţi fotbalişti de calitate, îi amintim aici pe: Matthias Sammer, Christoph Metzelder, David Odonkor, Tomáš Rosický, Nuri Sahin, Lucas Barrios şi lista poate continua.